Pe un drum pietruit din Ipoteşti, printre case mari, o cocioabă gata să se prăbuşească abia se zăreşte. Curtea mică este împrejmuită de câteva lemne vechi, legate între ele cu sârmă. O căutăm pe Ana Ilie, o femeia săracă şi singură.
Ana Ilie are 66 de ani şi locuieşte singură într-o căsuţă dărăpănată. Este aproape oarbă, iar puţinii bani pe care îi primeşte lunar nu îi ajung să meargă la doctor. A auzit prin sat că se poate vindeca de cataractă dacă se operează. „Nu mă duc, mamă, la doctor, că nu am bani. Stau şi aşa, că sunt bătrână. Nu mi-e frică decât că o să orbesc de tot şi atunci… câinii o să mă mănânce“, a spus resemnată bătrâna.
Ana are un singur copil, o fată căsătorită la Grădinari. Nici nu îşi mai aminteşte când şi-a văzut ultima dată copilul. Crede că au trecut mai bine de 11 ani de atunci. „Fata o duce bine. Are casă mare, cu opt camere, la Grădinari. Are doi copii, o fată şi un băiat“, spune, cu bucurie în suflet, femeia. Ana a avut primul copil când avea 17 ani. Bucuria de mamă i-a fost curmată brusc, la numai două săptămâni după ce a născut. „Când am venit din sat, mi-a spus soacră-mea că mi-a murit copilul. Când am auzit, am vrut să mă omor. M-am urcat în pod să mă spânzur, dar m-a văzut bărbatul şi m-a salvat de la moarte“, îşi aminteşte Ana. A născut-o apoi pe Maria, cel de-al doilea copil. A plecat din casa soacrei şi şi-a făcut, cu sacrificii mari, căsuţa în care locuieşte acum.
„Nu mi-e frică decât că o să rămân oarbă“
O cămăruţă de câţiva metri, o bucătărie şi mai mică şi o prispă îngustă sunt toată averea femeii. „Am doar un bec, că nu am avut bani să mai iau şi prize, atunci când am băgat curent“, spune femeia. A lucrat 28 de ani la colectiv, iar acum are o pensie de 84 de lei, la care se adaugă ajutorul social de 80 de lei. E mulţumită că are bani să îşi cumpere câte un sac de făină şi, din când în când, cartofi, roşii sau fasole. „Îmi iau câte un sac de făină şi îmi fac pâine. M-am învăţat cu viaţa asta, ce să mai fac. Nu mi-e frică decât că o să rămân oarbă“, se plânge Ana Ilie. Nici nu îndrăzneşte să viseze că, într-o zi, ar putea să se opereze. Ştie prea bine că la doctor nu ai ce să cauţi fără bani. Gândul că boala va evolua şi în câţiva ani ar putea rămâne oarbă o sperie însă. „Când nu oi mai vedea, nu ştiu ce s-o alege de mine. Fata m-ar lua la ea, dar nu vreau să o deranjez. Mi-am făcut casa asta, să nu cad pe capul copilului“, mai spune femeia.
Nici nu se gândeşte că ar putea cineva să îi dea o mână de ajutor pentru un trai mai bun. „Nu are cine să mă ajute. Şi nici nu mă gândesc eu la un trai bun. Săracă m-am născut, aşa mor. Aş fi mulţumită să mă ajute cineva să mă operez la ochi. Atâta vreau. În rest, trăiesc aşa cu am învăţat“, spune, oftând, Ana Ilie.
